Scurt istoric al reţelei internet
Reuşita de a determina două calculatoare să schimbe date între ele prin intermediul unui cablu a fost o realizare majoră iar interesul cercetătorilor s-a îndreptat în altă direcţie: eliminarea cablurilor. De fapt, teoria în jurul căreia s-a realizat tehnologia wireless era menită să rezolve o cerinţă foarte concretă şi anume accesul la informaţie din orice loc, în orice situaţie, de pe echipamente care să nu aibă nevoie să fie conectate la infrastructura cablată. Standardul care a apărut la începutul anilor 90 şi a primit denumirea generică de 802.1 şi include toate specificaţiile tehnice necesare pentru a crea o reţea sau un echipament wireless. În 1999 s-au impus două standarde 802.11a şi 802.11b, care în afara faptului că aveau performanţe diferite, mai erau şi incompatibile între ele. Disputa între a şi b a fost tranşată în 2003 odată cu apariţia lui 802.11g care a devenit standardul oficial al specificaţiilor 802.11 urmat în 2007 de 802.11n.
Modul de operare wireless este foarte simplu. Pentru ca două calculatoare sau echipamente să poată comunica între ele wireless este nevoie de două plăci de reţea wireless care să cunoască şi să stabilească protocoalele de transmisie, 802.11b sau g. Acestea pot fi conectate la orice PC sau latop. Pentru ca reţeaua wireless să includă mai mult de două calculatoare este nevoie de un echipament suplimentar, în fapt o staţie de emisie/recepţie, care în lumea wireless a fost denumită Access Point. Acest Access Point permite conectarea wireless a tuturor echipamentelor dotate cu posibilitatea de conectare wireless care se află în aria sa de acoperire. Al doilea său rol este de a media comunicarea dintre o reţea clasică şi una wireless. Odată cu extinderea utilizatorilor mobili şi cu apetitul crescut al consumatorilor pentru conexiunea wireless, unii dintre primii jucatori care au sesizat oportunitatea acestui domeniu au fost hotelurile şi aeroporturile, locurile publice din categoria mall-urilor şi cafenelelor. Astfel s-au născut hot spoturile, echipamente care asigură accesul la Internet al utilizatorilor aflaţi în aria de acoperire pe acelaşi principiu ca şi Access Pointurile, protocoalele de comunicare fiind stabilite automat între hot spot şi echipamentul wireless.
În 1998, Ericsson împreuna cu IBM, Intel, Nokia şi Toshiba lansează specificaţiile Bluetooth, o tehnologie wireless concepută în special pentru a permite conectarea fără fir a telefoanelor mobile cu diverse accesorii, ca de exemplu căşti fără fir, faxuri sau chiar PC-uri. Odata cu lansarea Bluetooth versiunea 2.0 care avea o arie de acoperire de 10 metri, viteze de transfer de maxim 2 MB pe secundă şi costuri incomparabil mai scăzute comparativ cu 802.11 a devenit evident că aceasta este soluţia ideală pentru o nouă generaţie de echipamente fără fir. Astfel, dacă reţeaua wireless funcţionează pe bază de 802.11, mouse-ul sau tastatura fără fir cu care poate fi dotat un PC apelează la Bluetooth. De altfel Bluetooth a fost adoptat cu rapiditate în foarte multe tipuri de echipamente aşa că dacă în curând PC-ul va putea trimite comenzi către frigider sau maşina de spălat această comunicare se va realiza prin Bluetooth. De altfel, susţinătorii domeniului wireless privesc WiFi-ul ca o soluţie pentru reţele, Bluetooth fiind rezervat în special pentru comunicare pe distanţe mici între diverse echipamente.
Tot aici putem aminti de transmiterea prin InfraRosu – care reprezintă un fascicul direcţionat, care acoperă distanţe mici (2 – 6 merii) folosit în general pt. televizoare. Datorită faptului ca undele InfraRosii nu penetrează obiectele solide, constituie un avantaj, deoarece echipamentul dintr-o cameră nu va interfera cu echipamente aflate în camere adiacente.
Se preconizează ca pe viitor locul WiFi să fie luat de WiMAX. Derivat din familia 802.xx, WiMAX este de fapt o dezvoltare a specificatiilor 802.16 care îşi propune să înlocuiască Internetul prin cablu. WiMAX ofera conectivitate wireless la distanţe de 70 de kilometri şi la viteze de transfer de 75 milioane biţi pe secundă.
Retelele wireless pot opera în modul Ad-Hoc sau Infrastructure. În modul Ad-Hoc legătura se realizează direct între două dispozitive wireless şi este permis doar transferul fişierelor între calculatoare. În modul Infrastructure, întreg traficul trece printr-un echipament wireless numit access-point (nu există conexiune directă între calculatoare) care realizează şi legătura cu reţeaua cablată. Funcţionarea în modul infrastructure permite conectarea la Internet, transferul fişierelor, accesul la un printer sau alte servicii disponibile în reţeaua cablată. Routerele wireless funcţionează şi ca access-point-uri.